Afirmaţia poate să pară pentru mulţi dintre cei implicaţi în sectorul muzeal una exagerată, dar modul cum sunt gândite şi poziţionate noile politici culturale europene vor rezerva surprize neplăcute pentru aceia care nu vor ţine cont sau nu vor reflecta la respectivul avertisment. Logica este una destul de simplă. Instituţiile cu atribuţii culturale din cadrul Uniunii Europene negociază mult mai uşor amendamentele legislative şi strategiile culturale multianuale cu reţele care reprezintă în acelaşi timp interesele a zeci sau sute de entităţi muzeale sau de altă natură, decât să trateze individual cu fiecare muzeu în parte. În plus, un singur muzeu, în ciuda prestigiului său, poate fi o voce izolată şi uneori nereprezentativă la nivelul impactului şi al finalităţii urmărite. Exemplele sunt multiple. Nu de puţine ori Consiliul Europei a avut nevoie de rapoarte ample legate, de exemplu, de mobilitatea colecţiilor şi de schemele de garanţii guvernamentale aplicate în astfel de situaţii. Pentru o evaluare şi o asigurare privind valoarea şi corectitudinea informaţiilor furnizate, s-a apelat exclusiv la serviciile reţelelor pentru că acestea, prin prisma dinamicii şi a rostului existenţei lor, pot evalua mult mai rapid sau au deja analizate şi centralizate informaţiile necesare pentru raportarea pe o astfel de problematică. La nivelul gestionării acestui demers, s-ar fi consumat infinit mai multe resurse şi mai mult timp dacă s-ar fi mers pe calea contactului direct cu fiecare muzeu în parte, mai ales când studiul se dorea aplicat pe cât mai multe muzee din ţările membre ale U.E. sau în curs de aderare. Nimeni nu îşi doreşte să aleagă calea cea mai lungă, care ar putea provoca întârzieri cu efect negativ asupra actualităţii temei şi asupra disponibilităţilor de finanţare.

Iată un argument suficient de convingător pentru afilierea la o reţea culturală care poate asigura existenţa viitoare a instituţiei interesate de un statut de acest gen.

Am făcut o introducere mai lungă pentru că era absolut necesar să vorbim mai pe îndelete despre importanţa unei astfel de structuri, numită reţea, căreia i se acordă o atenţie sporită din partea organismelor europene şi nu numai. Ideea de reţea se asortează, la o scară mai mică, cu mult prizatul concept de globalizare. Ce altceva este o reţea dacă nu o formă de globalizare, în cazul de faţă, instituţională în care mai mulţi operatori culturali din aceeaşi ţară sau din mai multe ţări s-au hotărât să se grupeze şi să se susţină reciproc sub umbrela unei misiuni şi a unei strategii comune. Toţi îşi pun la bătaie resursele, informaţiile şi expertiza pe ideea „ce este al meu, este şi al tău”. Pentru aceasta însă, trebuie să respectăm regulile comune ale jocului şi să fim judecaţi pentru activităţile noastre prin intermediul aceloraşi instrumente de măsură.

Vorbim de reţea, dar uităm să definim termenul. Ce este de fapt o reţea? Încă de la începutul anilor ‘80, uneori chiar şi mai devreme, instituţii cu acelaşi profil au înţeles că numai împreună vor putea să ofere soluţii pentru evoluţiile politicilor culturale cu efect asupra lor sau vor putea colabora şi schimba informaţii într-un mod eficient, pentru acumularea unor expertize şi pentru structurarea unor oferte culturale durabile şi valoroase. Aceste iniţiative comune au devenit surse generatoare de idei şi curente pe piaţa culturală europeană şi s-au impus în relaţia cu instituţiile decidente, europene şi naţionale, printr-o politică de lobby¹ concentrată şi permanentă.

Muzeele au început să dezvolte între ele structuri informale şi formale pentru a lucra împreună mai eficient şi pentru a folosi şi gestiona oportunităţile deschise la nivel european în cultură. Aceste structuri au fost intitulate „reţele” şi au început a fi acceptate ca parteneri de consultaţii esenţiali pentru instituţiile europene, politicieni, guverne naţionale, autorităţi regionale şi fundaţii.

Reţelele se definesc, în termeni generali, prin împărtăşirea de informaţii şi idei, prin învăţarea din experienţa celorlalţi, prin reflecţie la nevoile şi politicile culturale din sector, prin parteneriate, proiecte şi activităţi comune, prin perspective şi expertize ample asupra abordărilor din domeniul managementului. O definiţie de sinteză, relevantă pentru ideea de reţea, priveşte o astfel de construcţie ca un sistem dinamic de comunicare, cooperare şi parteneriat².

Uniunea Europeană şi programele de finanţare ale Comisiei Europene încurajează formarea reţelelor, fapt care reiese clar din textul rezoluţiei din 21 ianuarie 2002: „Comisia Europeană şi statele membre vor promova folosirea reţelelor existente sau a oricăror alte reţele care pot fi realizate în viitor (...) pentru a uşura cooperarea şi pentru a face schimb de informaţii şi bune practici la nivel european” ³. Miza unei astfel de susţineri a fost una foarte mare şi însemna o anumită poziţionare privilegiată de forţe în relaţia cu autorităţile naţionale şi europene. Traducerea mai exactă a acestui raport este urmărirea prestigiului cultural şi transferul masiv de capital prin programele şi liniile operaţionale de finanţare europene, pentru implementarea unor acţiuni şi proiecte care se modulează pe direcţiile strategice comune, rezultate atât din preocupările organismelor finanţatoare, cât şi din acelea ale respectivelor reţele.

Reţelele duc o bătălie nu numai pentru repoziţionarea culturii pe un nivel rezonabil, atât timp cât s-a dovedit că poate genera dezvoltare economică şi coeziune socială, dar şi pentru asimilarea de fonduri care pot pune în mişcare acţinui culturale valoroase sau de întreţinere a unor tradiţii culturale de prestigiu care, altfel, supravieţuiesc doar în memoria culturală (ex. reanimarea unei anumite şcoli de pictură din avangarda europeană). Ori toate aceste sforţări nu pot fi răsplătite decât prin concentrări ale unor forţe multiple, statutate de principii, scopuri şi interese comune, care să exercite presiune pe aparatul administrativ şi legiuitor naţional şi european. Reţelele culturale trebuie să-şi justifice mandatul pentru care au fost împuternicite prin voinţa a zeci sau chiar sute de instituţii sau indivizi.

În spatele deciziei Uniunii Europene de a lua în consideraţie aceste reţele culturale s-au ascuns ani întregi de presiuni şi dezbateri privind importanţa lor şi modul cum acestea pot contribui cel mai eficient la dezvoltarea şi promovarea culturii prin diferitele sale forme de manifestare. Manifestul reţelelor culturale europene, adoptat la Forumul Reţelelor Culturale Europene de la Bruxelles din 21 septembrie 1997, recomanda instituţiilor europene şi guvernelor statelor membre să recunoască importanţa acestor reţele culturale prin acţiuni de spijinire reală şi semnificativă care să ia în consideraţie contextul, nevoile şi funcţiunea reţelelor. Creditate de către societatea civilă, reţelele culturale au utilizat această origine pentru a se identifica ca parte a acestei societăţi, ca un organism care evoluează prin nevoia indivizilor de a interacţiona, de a schimba informaţii şi de a lucra împreună.

Reacţia sensibilă la o astfel de legitimitate din partea instituţiilor europene şi a statelor membre, a fost potenţată şi de platforma ideologică a reţelelor culturale, construite pe politici prioritare pentru Europa: coeziune europeană, sistemul de a facilita şi stimula piaţa de muncă, pregătire profesională permanentă, diseminare europeană a informaţiei etc. Cu toate aceste avantaje de partea lor, reţelele au cerut recunoaşterea lor în contactele profesionale pe toate palierele guvernamentale din cadrul instituţiilor U.E. şi în cadrul statelor membre, oferirea unui mediu de dezvoltare şi sustenabilitate adecvat şi furnizarea unor finanţări structurale care să recunoască că reţelele sunt eficiente economic.

Pentru a putea pretinde un loc în această configurare europeană de strategii şi politici culturale, pentru reprezentativitate şi acces la fondurile care contribuie la dezvoltarea vieţii muzeale, România trebuia să-şi regândească intenţiile şi să-şi asume alte responsabilităţi culturale decât cele cu care era obişnuită. În mare, când vorbim de responsabilitate sau regândire a priorităţilor culturale vorbim mai ales de jocul şi eforturile depuse de grupuri de operatori culturali, atât timp cât, la nivel guvernamental, cultura luată în ansamblu e o prioritate 4 sau 5. Traseul de acomodare la noile tendinţe debutează cu înfiinţarea unor astfel de reţele culturale alcătuite din mai mulţi indivizi sau instituţii cu interese profesionale comune, care să se facă vizibile şi să se promoveze eficient şi insistent. Într-o a doua etapă se pot construi acele relaţii interesate, pe o logică a parteneriatului şi al principiilor de fundraising, cu instituţiile statului, cu grupurile de interese, donatori, cu mediul de afaceri şi cu organizaţiile neguvernamentale.

Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, împreună cu experţi în managementul proiectului şi în pregătire profesională în domeniu, au pus bazele primei reţele naţionale a tuturor entităţilor muzeale pentru a exploata avantajele competitive ce decurg din munca într-un context naţional şi internaţional (afilierea la NEMO), construirea flexibilităţii, difuzarea de informaţii şi dezvoltarea unui know-how colectiv în interiorul unei reţele de largă acoperire. Această reţea are ca scop susţinerea intereselor şi identificarea metodelor de dezvoltare pe termen mediu şi lung ale muzeelor, adaptate cerinţelor europene din sector şi monitorizarea permanentă a situaţiei acestora. Obiectivele şi activităţile vor respecta punctual cele patru mari teme majore identificate în strategie şi anume patrimoniul cultural, turismul cultural în relaţia cu muzeele membre, dezvoltarea resurselor umane angajate în domeniu şi acţiuni concrete de lobby. Strategia de promovare s-a orientat pe sesiuni de informare regionale (organizate pentru cât mai multe din cele opt regiuni de dezvoltare cunoscute pentru România) pentru atragerea unui număr cât mai mare de membrii în reţea, pe baza expunerii mecanismelor şi a principiilor de funcţionare, însoţite de discuţii formale şi analize de situaţii legate de fezabilitatea unui astfel de proiect şi de liniile de acţiune propuse. Reţeaua funcţionează momentan informal, prima Adunare Generală de constituire legală urmând a fi organizată în luna mai a anului în curs. Între timp, se încearcă o acoperire geografică şi o reprezentativitate cât mai mare, motiv pentru care campania de informare şi atragere de noi membri va încerca, până la organizarea Adunării Generale, o mobilizare pentru regiunile de dezvoltare Centru, Sud-Est şi Nord-Est. Muzeele membre ale Reţelei Naţionale a Muzeelor din România vin momentan dinspre regiunile Nord-Vest, Vest, Centru (o parte), Sud şi Sud-Est (o parte), după organizarea a două astfel de sesiuni informative în Arad (co-organizator Complexul Muzeal Arad) şi Ploieşti (co-organizator Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova).

„REVISTA MUZEELOR” este o publicaţie editată de:

1 Lobby reprezintă activitatea unei persoane sau a unui grup de persoane care încearcă în mod activ să influenţeze legislaţia; orice reprezentant de organizaţie care dezbate o propunere legislativă cu un legiuitor, poate fi considerat lobbyist.

2 Definiţie dată de către Anne van Otterloo and Michel Bassand, în 'Working Groups: Network Solutions for Cultural Co-operation in Europe', ed. Judith Staines. EFAH/FEAP 1996;

3 Consiliul Uniunii Europene prin Rezoluţia din 21 ianuarie 2002 asupra culturii şi societăţii cunoaşterii, pct. 8/(IV)